Morcovul, oul şi bobul de cafea

O tânară s-a dus la mama ei şi i-a povestit despre viaţa ei grea şi modul dificil în care lucrurile au evoluat pentru ea. Nu mai ştia cum să facă faţă acestora şi o bătea gândul să renunţe. Era epuizată de efortul luptei şi strădaniilor de a le depăsi. Se părea că, imediat cum o problema era rezolvată, apărea una nouă.

Mama ei a ascultat-o şi a condus-o spre bucătărie, unde a umplut trei oale cu apă, apoi le-a aşezat pe fiecare deasupra unui foc cu flacără mare. Curând apa din cratiţe a ajuns la fierbere. În primul vas a pus morcovi, în al doilea ouă, iar în ultimul recipient boabe măcinate de cafea.

Fără să scoată un cuvant, mama a aşteptat circa douăzeci de minute, după care a stins focul. A scos morcovii şi-i aşeză pe un platou. La fel a procedat si cu ouale fierte, apoi a strecurat cafeaua şi a turnat-o într-o cană. Revenind la fiica ei, a întrebat-o: “Spune-mi, ce vezi?”

 

“Morcovi, ouă si cafea”, a răspuns tânăra femeie. Mama a adus-o mai aproape si a rugat-o să atingă morcovii. Fiica a făcut întocmai şi a remarcat că erau moi. Mama i-a indicat apoi să ia un ou, să-l spargă şi să-i cureţe coaja. După ce a urmat sfaturile mamei, tânăra a descoperit un ou fiert tare. În cele din urmă, mama i-a sugerat să ia o înghiţitură de cafea. Fiica a zâmbit după ce a savurat aroma bogată a licorii maronii. În urma acestora, fiica a întrebat: “Ce inseamnă asta, mama?”

 

Mama i-a explicat că fiecare dintre cele trei lucruri s-a confruntat cu acelasi “disconfort” – punctul de fierbere al apei -, dar fiecare a reacţionat în mod diferit.

 

Morcovii, prin natura lor, par puternici, solizi şi de nezdruncinat. Cu toate acestea, după ce au fost supuşi punctului de fierbere, s-au inmuiat şi au devenit fragili. Oul, prin construcţia sa, este moale, păzit doar de învelişul lui exterior subţire. Dar, după fierbere, interiorul său s-a intărit! Boabele de cafea, în schimb, au fost deosebite. După ce au fost introduse în clocot, acestea au schimbat culoarea şi parfumul apei.

 

“Cu care dintre ele te identifici tu?” – a întrebat-o mama pe fiica ei.

“Când greutăţile bat la poarta vieţii tale, cum reacţionezi? Precum un morcov, un ou, sau un bob de cafea?”

 Gandeşte-te la aceste detalii: Ce sunt eu? Sunt morcovul care pare puternic, dar, în faţa unei dureri sau încercări dificile devine fragil şi îşi pierde forţa? Sunt oul care, deşi pare sensibil si maleabil, după o dură “schimbare de temperatură”, rămâne protejat de aceiaşi scoarţă, dar are “inima” rigidă? Sau sunt precum bobul de cafea care, indiferent de greutăţile contextuale, indiferent de durerile “termice” la care este supus, eliberează parfum şi savoare?

 

Dacă eşti precum bobul de cafea, indiferent de dramatismul situaţiei, vei reuşi să depăşeşti momentul, schimbând situaţia din jurul tau cu propriile “arome”. Chiar şi cele mai întunecate provocări vor fi ridicate la un alt standard de percepţie, purtand “parfumul” tău de învingător.

 

Tu cum faci faţă disconfortului şi greutăţilor?

Precum un morcov, un ou, sau un bob de cafea?

Ceşcuta de ceai

O familie a plecat într-o excursie în Orient să cumpere ceva dintr-un frumos magazin de antichităţi, pentru celebrarea celei de a 25-a aniversari de la căsătorie. Amândorura le plăceau antichităţile şi produsele din argilă, ceramice, în special ceştile de ceai.

Au observat o ceaşcă excepţională şi au întrebat:”Putem să vedem ceşcuţa aceea? Nu am văzut niciodată ceva atât de frumos.”

În timp ce doamna le oferea ceea ce ceruseră, ceşcuţa de ceai a început să vorbească: “Voi nu puteţi să înţelegeţi. Nu am fost de la început o ceşcuţă de ceai. Cândva am fost doar un bulgăre de argila roşie. Stăpânul m-a luat şi m-a rulat, m-a bătut tare, m-a frământat în repetate rânduri, iar eu am strigat: “Nu face asta!”,“Nu-mi place!” “Lasă-mă în pace,” dar el a zâmbit doar şi a spus cu blândeţe:“Încă nu!”.

Apoi, ah! Am fost aşezată pe o roată şi am fost învârtită, învârtită, învârtită. ”Opreşte!” Ameţesc! O să-mi fie rău!” am strigat. Dar stăpânul doar a dat din cap şi a spus, liniştit:”Încă nu.”

M-a învârtit, m-a frământat şi m-a lovit, şi m-a modelat până a obţinut forma care i-a convenit şi apoi m-a băgat în cuptor. Niciodată nu am simţit atâta căldură. Am strigat, am bătut şi am izbit uşa ... “Ajutor! Scoate-mă de aici!”. Puteam să-l văd printr-o deschizătură şi puteam citi pe buzele sale în timp ce clătina din cap dintr-o parte în alta:”Încă nu.”

Când mă gândeam că nu voi mai rezista încă un minut, uşa s-a deschis. Cu atenţie, m-a scos afară şi m-a pus pe raft... am început să mă răcoresc. O, mă simţeam atât de bine! ”. Ei, aşa este mult mai bine” m-am gândit. Dar, după ce m-am răcorit, m-a luat, m-a periat şi m-a colorat peste tot… mirosurile erau oribile. Am crezut că mă sufoc. “O, te rog, încetează, încetează", am strigat. EL doar a dat din cap si a spus: “Încă nu!”

 Apoi, deodată, m-a pus din nou în cuptor. Numai că acum nu a mai fost ca prima dată. Era de două ori mai fierbinte şi simţeam că mă voi sufoca. L-am rugat. Am insistat. Am strigat, am plans, eram convinsă că nu voi scăpa. Eram gata să renunţ. Chiar atunci, uşa s-a deschis şi EL m-a scos afara şi, din nou, m-a aşezat pe raft, unde m-am răcorit şi am aşteptat, şi am aşteptat întrebându-mă: ”Oare ce are de gând să-mi mai facă?”

O oră mai târziu mi-a dat o oglindă şi a spus: ”Uită-te la tine.” Şi m-am uitat. Aceea nu sunt eu; aceea nu pot fi eu. Este frumoasă. Sunt frumoasă!!!

El a vorbit blând: “ Vreau să ţii minte, ştiu că a durut când ai fost rulată, frământată, lovită, învârtită, dar, dacă te-aş fi lăsat singură, te-ai fi uscat. Ştiu că ai ameţit când te-am învârtit pe roată, dar, dacă m-aş fi oprit, te-ai fi desfăcut bucăţele, te-ai fi fărâmiţat. Ştiu că a durut şi că a fost foarte cald în cuptor şi neplăcut, dar a trebuit să te pun acolo, altfel te-ai fi crăpat. Ştiu că mirosurile nu ţi-au făcut bine când te-am periat şi te-am colorat peste tot, dar, dacă nu aş fi făcut asta, niciodată nu te-ai fi călit cu adevarat. Nu ai fi avut strălucire în viaţă. Dacă nu te-aş fi băgat pentru a doua oară în cuptor, nu ai fi supravieţuit prea mult fiindcă acea întărire nu ar fi ţinut. Acum eşti un produs finit. Acum eşti ceea ce am avut în minte prima dată când am început să lucrez cu tine...”

MORALA:

 Dumnezeu ştie ce face cu fiecare dintre noi. EL este OLARUL, iar noi suntem argila LUI. EL ne va modela, ne va face şi ne va expune la presiunile necesare pentru a fi lucrări perfecte care să împlinească buna, plăcuta, sfânta SA voie.

  Dacă viaţa pare grea şi eşti lovit, bătut şi împins aproape fără milă; când ţi se pare că lumea se învârteşte necontrolat, când simţi că eşti într-o suferinţă îngrozitoare, când viaţa pare cumplită, fă-ţi un ceai şi bea-l din cea mai drăguţă ceaşcă, aşează-te şi gândeşte-te la cele citite aici şi apoi discută puţin cu OLARUL.

  "Asta îmi este toată misiunea şi rostul pe pământ, pentru care m-a înzestrat cu daruri – deşi eu sunt nevrednic. Pentru asta sunt solicitat în toate părţile, ca să propovăduiesc iubirea lui Dumnezeu şi sfinţirea oamenilor prin iubire.. De alte gânduri şi rosturi sunt străin."

părintele Arsenie Boca

Povestea măgarului

Într-o bună zi, măgarul unui ţăran căzu într-o fântână. Nefericitul animal se puse pe zbierat, ore întregi, în timp ce ţăranul căuta să vadă ce e de făcut. Până la urmă, ţăranul hotărî că măgarul era oricum bătrân, iar că fântâna, fiind secată, tot trebuia să fie acoperită odată şi-odată. Astfel a ajuns la concluzia că nu mai merită osteneala de a-l scoate pe măgar din adâncul fântânii.

Aşa că ţăranul îşi chemă vecinii, ca să-i dea o mână de ajutor. Fiecare dintre ei luă câte o lopată şi începu să arunce de zor pământ înăuntrul fântânii. Măgarul pricepu deîndată ce i se pregătea şi se puse şi mai tare pe zbierat. Dar, spre mirarea tuturor, după câteva lopeţi bune de pământ, măgarul se potoli şi tăcu. Țăranul privi în adâncul fântâni şi rămase uluit de ce văzu.

Cu fiecare lopată de pământ, măgarul cel bătrân făcea ceva neaşteptat: se scutura de pământ şi păşea deasupra lui. În curând, toată lumea fu martoră cu surprindere cum măgarul, ajuns până la gura fântânii, sări peste ghizduri şi păşi afară.

 

MORALA:

 

Viaţa va arunca poate şi peste tine cu pământ şi cu tot felul de greutăţi...

Secretul pentru a ieşi din fântână este să te scuturi de acest pământ şi să-l foloseşti pentru a urca un pas mai sus. Fiecare din greutăţile noastre este o ocazie pentru un pas înainte. Putem ieşi din adâncurile cele mai profunde dacă nu ne dăm bătuţi. Foloseşte pământul pe care ţi-l aruncă peste tine ca să mergi înainte.

Stele de mare

O teribilă furtună se abătu asupra mării. Vântul sufla îngheţat, brăzdând apa şi înălţând-o în valuri uriaşe care se repezeau spre mal, lovindu-l cu putere şi producând curenţi care pãtrundeau în adânc ca plugurile de oţel, smulgând din loc vieţuitoarele marine, crustaceele şi moluştele, purtându-le la zeci de metri de ţărm.



Atunci când furtuna se potoli, la fel de repede precum se şi pornise, apa se domoli şi se retrase. Acum plaja era o imensă întindere de noroi unde se zvârcoleau în agonie mii şi mii de stele marine. Erau atât de multe, încât plaja părea că devenise rozalie.

Acest lucru făcu să vină multa lume pe acea parte a coastei. Sosiră acolo şi echipe de la diverse televiziuni pentru a filma straniul fenomen.

Stelele marine erau aproape nemiscate. Trăgeau să moară.

În mulţime, ţinut de mână de tatăl său, era şi un copil care privea cu ochii plini de tristeţe micuţele stele de mare. Cu toţii se uitau şi nimeni nu făcea nimic. Dintr-odată, copilul lăsă mâna tatălui său, îşi scoase încălţămintea şi fugi pe plajă. Se aplecă şi culese cu mânuţele sale trei steluţe de mare; apoi, luând-o la fugă, le duse în apă. După aceea, se întoarse înapoi şi repetă operaţiunea.

De pe parapet, un om strigă spre el:

- Dar ce faci, băiete?

- Arunc în apă stelele de mare. Altfel vor muri toate pe plajă, răspunse copilul fără a se opri din fugă.

- Dar pe plaja asta sunt mii şi mii de stele de mare; cu siguranţă nu ai să poţi să le salvezi pe toate. Sunt prea multe, mai strigă bărbatul. Ca să nu mai spunem ca la fel se întâmplă pe sute de alte plaje de-a lungul coastei! Nu poţi schimba lucrurile!

Copilul zâmbi, se aplecă iar şi mai culese o stea de mare şi, aruncând-o în apă răspunse:

- Iată că am schimbat lucrurile pentru aceasta.

Bărbatul rămase o clipa mut, apoi se aplecă, îşi scoase pantofii şi şosetele şi coborî şi el pe plajă. Începu să adune stele de mare şi să le arunce în apă. O clipă mai târziu coborâră încă două fete şi astfel erau deja patru persoane care aruncau stele marine în apă. Dupa alte câteva minute erau cincizeci, apoi o sută, două sute, mii de persoane care aruncau stele de mare în apă. Astfel au fost salvate toate.


Pentru ca lumea să se schimbe, cineva trebuie sa aibă îndrăzneala de a începe.

De ce ţipăm unii la alţii ?

Într-o zi, un înţelept din India puse următoarea întrebare discipolilor săi:

-De ce ţipă oamenii când sunt supăraţi?

-Ţipăm deoarece ne pierdem calmul, zise unul dintre ei.
-Dar de ce să ţipi, atunci când cealaltă persoană e chiar lânga tine? înrebă din nou înţeleptul
-Păi, ţipăm ca să fim siguri că celălalt ne aude, încercă un alt discipol.

 

 Maestrul întrebă din nou:
-Totuşi, nu s-ar putea să vorbim mai încet, cu voce joasă?
Nici unul dintre răspunsurile primite nu-l mulţumi pe înţelept. Atunci el îi lămuri:

-Ştiţi de ce ţipăm unul la altul când suntem supăraţi? Adevarul e că, atunci când două persoane se ceartă, inimile lor se distanţează foarte mult. Pentru a acoperi această distanţă, ei trebuie să strige, ca să se poată auzi unul pe celălalt. Cu cât sunt mai suparaţi, cu atât mai tare trebuie să strige, din cauza distanţei şi mai mari.

 Pe de altă parte, ce se petrece atunci când două fiinţe sunt îndrăgostite? Ele nu ţipă deloc. Vorbesc încetişor,suav. De ce? Fiindcă inimile lor sunt foarte apropiate. Distanţa dintre ele este foarte mică. Uneori, inimile lor sunt atât de aproape, că nici nu mai vorbesc, doar şoptesc, murmură. Iar atunci când iubirea e şi mai intensă, nu mai e nevoie nici măcar să şoptească, ajunge doar să se privească şi inimile lor se înţeleg. Asta se petrece atunci când două fiinte care se iubesc, au inimile apropiate.

 În final, înţeleptul concluzionă, zicând:

- Când discutaţi, nu lăsaţi ca inimile voastre să se separe una de cealaltă, nu rostiţi cuvinte care să vă îndepărteze şi mai mult, căci va veni o zi în care distanţa va fi atât de mare, încât inimile voastre nu vor mai găsi drumul de întoarcere.

Ce daruri accepţi?

 Lângă Tokyo trăia un vestit războinic samurai, care a decis să-i îndrume pe cei tineri în budismul Zen. Se spune că, în ciuda vârstei înaintate, el putea înfrânge orice adversar.

 

 

 Într-o după-amiază, un luptător, cunoscut pentru lipsa lui de scrupule, a ajuns în localitatea unde trăia bătrânul samurai. Era cunoscut pentru tehnicile sale de a instiga la luptă şi pentru invincibilitatea sa. Auzind de reputaţia samuraiului, a decis să-l înfrângă, pentru a-şi mări faima.

 

Toţi elevii erau împotriva confruntării,  dar bătrânul samurai a acceptat provocarea. S-au adunat toţi în piaţa oraşului, iar tânărul a început să-l insulte pe adversar. A aruncat câteva pietre în direcţia sa, l-a scuipat în faţă, i-a aruncat toate insultele ce există sub soare.

 

Câteva ore a făcut totul pentru a-l provoca pe maestru, dar bătrânul a rămas impasibil. La sfârşitul după-amiezii, simţindu-se obosit şi umilit, războinicul a abandonat şi a  plecat. Decepţionaţi că maestrul primise atât de multe insulte şi provocări, elevii l-au întrebat:

 

- Cum aţi putut răbda atât de multă umilinţă? De ce nu v-aţi folosit spada, chiar dacă ştiaţi că aţi fi pierdut, în loc să vă expuneţi laşitatea în faţa tuturor?

 

- Dacă vine cineva la tine cu un dar şi tu nu îl primeşti, cui aparţine darul?, întrebă samuraiul.

- Celui care ţi l-a oferit, replică unul dintre discipoli.

 

- La fel şi cu orice mânie, insultă sau invidie, spuse maestrul. Când nu sunt acceptate, continuă să aparţină celui care le-a purtat!

 

 

În viaţa de zi cu zi sunt nenumărate momente în care ne trezim prinşi – fără să vrem – în tot felul de situaţii nedorite. Fiecare clipă îşi are darul ei. Unele daruri ne sunt de folos, altele ne încurcă. Totul depinde de noi! Putem alege să acceptăm orice, să ne lăsăm atraşi în jocul altora sau să fim selectivi… şi să admitem doar acele daruri care ne ajută în creşterea noastră.

Povestea supei din piatra

Cu mulţi ani în urmă, 3 soldaţi înfometaţi şi obosiţi de atâtea lupte, au ajuns într-un mic sătuc. Ţăranii de aici abia supravieţuiau de la o zi la alta ca urmare a unei recolte sărace şi a multor ani de război.

 

 S-au adunat repede în piaţa satului să-i întâmpine pe soldaţi însă au făcut-o cu mâna goală. Au început să se plângă că nu le-a mai rămas nimic şi că sunt muritori de foame.

 

Soldaţii au schimbat repede între ei câteva vorbe. Apoi s-au întors către bătrânii satului. Primul soldat le-a spus: “Pământul vostru sărăcit v-a lăsat fără nimic de oferit, dar vă vom împărtăşi noi din puţinul pe care îl avem: Secretul cu ajutorul căruia poţi face supă din pietre.”

 

Bineînţeles că ţăranii au fost intrigaţi de spusele soldatului. Au aprins focul şi au pus cel mai mare vas cu apă la fiert. Soldaţii au aruncat în apă trei pietricele.

 

“Aceasta va fi o supă foarte bună”, zise al doilea soldat, “dar un pic de sare ar face-o minunată”. În acel moment o ţărancă s-a ridicat şi a spus “Ce noroc! Tocmai mi-am amintit unde a mai rămas câtăva.”

 

S-a întors repede şi a mai adus şi un şorţ de bucătărie, un pătrunjel şi o gulie. În timp ce acestea au fost puse la fiert şi altor ţărani li s-a mai împrospătat memoria. În curând în oală au fost puse orz, morcovi, carne de vacă şi smântână. Până să fie gata supa, a mai apărut şi o sticlă de vin.

 

Tot satul alături de cei trei soldaţi s-au pus să se ospăteze. Au mâncat, au dansat, au cântat până târziu în noapte cum nu s-a mai întâmplat de mult.

 

Dimineaţa când cei trei soldaţi s-au trezit, toţi sătenii stăteau în faţa lor. La picioare aveau pus un rucsac cu cea mai bună pâine şi brânză. “Ne-aţi împărtăşit cel mai mare secret, acela de a face supă din pietre, a spus un ţăran soldaţilor, şi pentru aceasta nu vă vom uita”. Auzind acestea, al treilea soldat s-a întors către mulţime şi a spus:

 

“Nu e nici un secret, însă un lucru rămâne mereu adevărat: doar împărţind poţi face o mare sărbătoare.”